Thursday, November 20, 2008

Prea repede

Si totusi razele te cheama afara, dar frigul te tine in casa.
Uitam sa zambim cand ceata ne invaluie si totul pare ca te respinge. De ce?
Mie imi place ceata, imi place ploaia, imi place toamna ... a, iubesc toamna.

Pacat ca trece timpul prea repede.

Sunday, November 9, 2008

Spirale ...

Sunt o persoana realista.
Sunt o persoana nehotarata. Ma contrazic.
Poate fiindca ma invart intr-o realitate nedescoperita. Vreau sa zbor, sa cunosc, sa simt si sa resimt.
Vreau sa simt ploaia cand afara e soare.
Vreau sa ma incalzesc in lumina cand sunt nori si vreau sa merg pe zapada in mijlocul lui iunie. Vreau sa urc pe ape si sa inot in munti, sa mananc trairi si sa beau fericire.
Vreau sa gust extazul si sa plang zambind, vreau sa pot si pot sa vreau.
Vreau sa ma imbat cu clipe, si secundele sa curga incet ...
Vreau sa incerc sa ating orizontul si sa desenez pe cer.
Vreau sa aduc stele pe pamant si sa citesc un ziar printre planete.
Vreau sa visez, sa primesc palme, dar sa ma trezesc la fel.
Vreau sa vreau multe.

Wake up.

Saturday, November 8, 2008

Incertitudine

Am avut o discutie cu o prietena foarte buna despre fapte in general, totul a pornit de la ce inseamna de fapt "a face ceva cu cap"... Si campii au fost batuti si iar batuti in lung si-n lat si-n diagonala.
E incredibil cand vezi ca mai exista o persoana care se gandeste la exact aceleasi lucruri ca tine, are aceleasi intrebari si gasiti impreuna raspunsuri.
Mintea omului e ceva foarte complex, de fapt ceva infinit.
Si totusi, daca stai sa te gandesti, omul are un numar finit de neuroni - concluzia? Nu stiu, poate ma depaseste, dar un raspuns poate fi si ca de aici rezulta ca are un numar finit de ganduri, trairi, ca imaginatia nu este nelimitata. Si pana la urma cum e?
Si prietena asta a mea imi spunea ca sunt cam nebunatica din fire. Bine frate, sunt nebunatica da' nu ma duce valu' pana la jumatatea tarmului, deeeeeci tot ce fac, fac cu cap? Nu. Si eu ma las purtata de valuri, de ganduri, de imaginatie - dar cum toate astea sunt finite, e imposibil sa fac ceva fara cap.
Sau nu?
Viata nu ar fi frumoasa fara atatea incertitudini, daca as avea toate raspunsurile nu as mai putea folosi nici macar acea imaginatie finita sa imi formulez intrebarile. Sau daca as avea atatea intrebari si as putea raspunde la fiecare cu precizie, intrebarile s-ar termina la un moment dat, deci ajungem tot la partea cu viata plictisitoare.
Un cerc nu are inceput, noi suntem jucariile si cineva acolo sus, jos, poate dintr-o cutie, poate din frigider sau poate pur si simplu de peste tot ne coordoneaza.

Friday, November 7, 2008

Pura fictiune

Long ago ...

Vremea ploioasa adormea trecatorii de pe strada si parca toti erau amortiti ca niste insecte abia trezite dupa iarna... Atmosfera era incarcata de ceata greoaie si apasatoare, iar pustietatea o inspaimanta pe Mischa care mergea atunci spre scoala. Inca o zi de cursuri, inca iar alte teste, ore lungi si grele... Dar pe Mischa nu o afectau asa de mult lucrurile astea. Era o fata constienta care dorea sa ajunga ceva in viitor. Unii amici .. de fapt toti aproape, o subapreciau pentru ca nu era ca toti ceilalti, nu se distra cum o faceau ei si era mai izolata de cand cu... Prietenii ei nu se comportau ca inainte ... de fapt... care prieteni? niste cretini care doar ca ii lasa sa se ''inspire'' de la ea pentru niste note mai mari se autoinstituiau in functia de “prieteni”.
Plus ca de cand cu noua-venita Lisa, desteapta, prefacuta si papusa dependenta de lucrurile girlish, majoritatea si asta uitaseara. Pe langa faptul ca mereu era in centrul atentiei, era foarte dispusa sa “isi imparta” cunostintele cu ceilalti, mai ales ca arata si “beton” [dupa cum spuneau colegii aflati la faza de sfarsit a pubertatii] Parca vrajiti de stralucirea permanenta a hainelor sale sau de pletele prinse in cate o agrafa extravaganta precum si vesnicul zambet prefacut. Toti ceilalti erau oricand la dispozitia fetei. Aerul de superioritate pe care il emana Lisa nu ii lasa Mischei decat un gust amar de care scapa decat cand aceasta nu era la orizont …Dupa cum spuneam… Mergea singura pe strada exagerat de pustie pentru ora aceea si asculta la Ipod aceeasi melodie iar si iar…
Mai zarea prin ceata cate o reflexie a unei raze pale, care prin incercari disperate de a trece prin patura densa de nori… strapungeau cu greu eterul si intr’un final ajungea sa se descompuna pas cu pas… devenind curcubeu… Mischa privea vrajita de culorile care odinioara ii colorau viata… sau “le colorau viata” … fara sa observe I s’a scurs o lacrima pe obraz si apoi si’a reluat drumul fredonand aceeasi melodie care o facea sa uite de toate… Se obisnuise deja cu singuratatea si parca ii placea, desi uneori se satura si isi petrecea o zi intreaga in fata calculatorului… I se parea atat de lung drumul si pustietatea, acum cinci minute binevenita, parea ca o copleseste incetul cu incetul… si se lasa devorata de necunoscut…
Apoi norii, speriati de monotonia ce domnea peste lume incepura sa isi verse lacrimile reci peste tot, iar ceata s’a spulberat. Mischa si’a amintit ca isi uitase umbrella pe pat.. intentionase sa o ia, darn u isi adduce aminte ce a facut’o sa o uite.. sau da? Dar nu asta o preocupa pe ea cel mai mult.. Poate ca pur si simplu ii placea sa fie scaldata in lacrimile eterului… poate trata ploaia cu indiferenta.. poate nici nu o simtea.. ‘’poate’’ …